“Încă mai simt liniile negre și groase ale tatuajului de pe spate. Dar nu mai îndrăznesc să mă uit la el în oglindă. Poate nici nu mai este acolo. Nu am de unde să știu dacă a dispărut sau nu, dar un lucru e sigur… spiritul meu a dispărut. M-am pierdut în detalii. A fost un moment când toată lumea părea pașnică, când toate lucrurile au intrat într-un oarecare normal… sau, mai bine zis, nimeni nu mai avea nevoie de ajutoare ”speciale”, nimeni cu mai vroia minuni. Toți se bazau pe ce făceau cu mâna lor. Dacă veneai să te bagi în oala lor, chiar cu cele mai bune intenții, se uitau suspect la tine, se așteptau să le ceri ceva în schimb și te respingeau. Știam că venise momentul să iau o pauză… să mă apuc de altceva. Brusc nu mai eram bun la ce mă obișnuisem de atâta vreme să fiu bun. Nu mai eram bun la nimic.
Nu ăsta e cel mai trist lucru.
Și m-am apucat de tot felul de lucruri… cam ce poți să faci dacă ai peste 40 de ani, nu ai studii, dar ai mușchi și ești… cu bune intenții… Nu mai are rost să spun că de la paznic de grădinițe am ajuns să păzesc diverse activități și persoane desfășurându-se ”underground”. Aveam nevoie de priviri care să mă aprecieze, să mă simt indispensabil. Și SUNT indispensabil.
Și nici ăsta nu e cel mai trist lucru.
Nici măcar că lumea e goală și ”aprecierea” mea din timpul nopții se stinge când mă bag în pat la 5 dimineața, cu o mâncărime pe spate pe care nu îndrăznesc să o astâmpăr. Și stau așa, cu ochii în tavan, îmi simt spatele arzând și singurul lucru la care mă pot gândi e să-mi iau zborul…”
Memoriile lui Superman din Zilele Noastre
