Ca atunci când mergi pe stradă și îți amintești că nu ai pus în frigider restul de mămăligă. Sau ești în autobuz și auzi pe cineva vorbind despre filmul de la care tocmai ai ieșit. Și în timp ce pe tine te doare burta și faci pipi pe tine, o fată cu ochelari și părul prins perfect într-o coadă de cal spune altei fete cu altfel de păr că actorii sigur s-au distrat de minune la filmări, erau evident relaxați și au improvizat. Tu te gândești că sigur regizorul avea alte lucruri de făcut la filmare sau că toate imaginile alea uimitoare acum nu mai par decât un vis, care din păcate nu te ajută la nimic. Nu te ajută să nu-ți mai fie somn, să nu te mai culci așa târziu, nici măcar nu te ajută să visezi frumos sau să te trezești mai ușor dimineața. Caut de ceva vreme un film care să te facă să te trezești mai ușor dimineața. Cărți am găsit…
Ca atunci când ieși dintr-o cafenea sau cobori în grabă din tren și ai tot timpul impresia că ți-ai pierdut mănușile sau telefonul și le verifici tot timpul. Îți tot deschizi buzunarele și te pipăi să vezi dacă ești tot tu acolo, dacă nu cumva te-ai schimbat brusc. Dacă nu cumva în buzunar ai mai mulți bani și ești un mare politician. Dar te vezi traversând strada sau alergând după autobuz, cu ghiozdanul trăncănind în spate, te gândești cât de stupid arăți, dar nu mai ai chef să râzi. Și nimeni din jur nu pare să observe că îți stă părul prea lipit de cap sau că atunci când alergi îți arunci picioarele în toate părțile. Și intri gâfâind în tramvai și totul pare în regulă, chiar dacă fularul te sufocă și ai impresia că toți se uită la tine și te urmăresc dacă îți compostezi sau nu biletul. Te simți ca un infractor, dar abonamentul rămâne cuminte, ascuns în buzunar.
Ca atunci când primești cadou o carte și te bucuri și apoi te duci să închizi repede aragazul pentru că apa pentru ceai sfârâie deja de vreo jumătate de oră și n-a mai rămas decât pentru jumătate de cană. Dar te întorci, deschizi cartea din nou și citești și ultima pagină, după ce te-ai chinuit vreo jumătate de an să începi să o citești și încă jumătate să o termini. Iar ultimul rând se scurge și te simți trist. Îți amintești toate rândurile pe care a trebuit să le citești de mai multe ori pentru că-ți fugea mintea în altă parte, imaginea lor doar. Cuvintele au zburat și n-a mai rămas decât impresia că ai citit o carte.
Ca atunci când îți amintești ceva din trecut și îți dai seama că era de fapt povestea altcuiva. Sau când îți imaginezi tot felul de posibilități care nu se vor întâmpla niciodată și te bucuri, pentru că știi că ce se va întâmpla cu adevărat în realitate e dincolo de imaginația ta. Și ai vrea să suni un prieten pe care nu l-ai mai sunat de mult, dar tot amâni, pentru că fie ești pe stradă, fie ți-e prea foame, fie ai de vorbit cu altcineva la telefon. Și răbdarea ta pentru telefoane și alte mijloace de comunicare se consumă repede.
Ca atunci când ești în sfârșit singur acasă și faci un duș și vin colegele de cameră cu bere și chipsuri și poate că te scot și în oraș. Și cât dansezi nu te poți gândi decât la cum pierzi tu timpul în cluburi, când ar trebui să citești, să vezi un film sau să scrii. Sau și mai bine, să dormi. Și te trezești dimineața prea târziu și ajungi să-ți dai seama la sfârșitul următoarei zile că tot ce ai făcut a fost să mănânci și să prepari mâncare și să te uiți la seriale, orice numai să nu dormi toată ziua și să ai impresia că timpul a trecut și mai inutil pe lângă tine.
Ca atunci când te uiți la fundurile fetelor sau băieților care trec pe stradă și încerci să-ți amintești când te-a sărutat ultima dată cineva. Și te faci că nu-ți pasă și îți închipui că te așteaptă cineva acasă, gol, în pat. Sau că azi se întrerupe apa caldă și n-ai apucat să speli rufele care se tot adună într-un colț de dulap. Și sunt atât de superficiale toate astea pentru că n-ai mai reușit să te concentrezi asupra unui singur lucru mai mult de 5 minute, n-ai mai reușit să te concentrezi deloc în ultimul timp. Te distribui între calculator, baie, afară, calculator, bucătărie, calculator. Poate că ar trebui să începi să schimbi lumea cumva, să te apuci de cântat sau de scris. Sau de făcut calcule. Îți imaginezi că talentul tău ascuns te va lovi în 3… 2… 1…
Ca atunci când ți se întâmplă tot felul de lucruri și în timp ce ți se întâmplă tu îți dai seama că nici măcar nu poți să-ți joci rolul ca lumea. Uneori te holbezi prea mult, alteori ești prea tăcut sau spui numai tâmpenii, minciuni sau adevăruri care nu te interesează de fapt. Dar le spui ca să te aperi. Și îți dai iar seama că joci prost. Și simți că ți-au intrat chiloții în fund și îi lași acolo, chiar dacă în timp ce prezinți un referat la școală te gândești la cât de bine o să te simți după ce îi scoți. Dar tot îți mai place să asculți muzică din când în când și te miri dacă în troleibuz auzi, în loc de radio, vama veche.
Ca atunci când te simți genial și ai o forță extraordinară și îți dă aripi și scrii un rând și gata, s-a dus. Și cum trebuie să ai răbdare pentru fiecare formulare, pentru fiecare om. Orice începi trebuie să susții, adică să începi continuu. Să începi din nou și din nou o relație ca să dureze. Să construiești tot timpul drumul pe care vrei să mergi, ca să ai pe ce păși. E ciudat când începi să simți nisipul și trebuie să te întorci să pui dalele de piatră în continuare, altfel nu lași nimic în urmă. Și te uiți la șoferul de taxi cum mușcă dintr-un covrig cu tărâțe, îl savurează și ia altul. Și termină toată punga până ajungi iar la gară, să pleci mai departe. Oricât ai scrie, ești la fel ca el. Prea leneș să te dai jos din taxi și îl lași pe client să-și ia singur bagajele. Devii rotund, una cu mașina ta. Drumul nu mai are nevoie de dale…
Ca atunci când vrei să termini un lucru și nu ești sigur dacă îi va plăcea profesorului sau dacă mama ta o să te mai iubească la fel de mult dacă ai renunța la tot și te-ai călugări în Cipru. Și totuși dalele alea pe care nu le-ai mai pus demult. Și îți apare o imagine în cap cu un om care zâmbește și apoi te blochează altă imagine cu un bătrân cu fața luminoasă pe care l-ai văzut pe stradă și ți se părea că e atât de aproape de tine și e atât de serios, încât îți va da o palmă și îți va spune să te apuci de viață odată, că prea ne lăfăim noi tinerii în propria noastră disperare. Adică cum e să fie prea ușor și să ai de ce să te agăți dar să nu ai chef să faci un lucru pentru că visezi să fii un mare șeic, răsfățat și răsrăsfațat. Dar bătrânul trece și nu zice nimic și tu tot aștepți să se enerveze cineva pe tine, dar nu se întâmplă niciodată. Iar omul ăla care zâmbește devine un simbol pe care tot cauți să-l potrivești într-un scenariu de film. Că dă bine un om zâmbitor, luminos, pe fond alb și omul blond. Dar n-are cap și coadă.
Ca atunci când ți-e dor de multe lucruri. Când miroase a pește sau a transpirație în metrou și te faci că plouă. Sau vezi pete pe trotuar și toate sunt pete de sânge pentru tine. Și tot ce se întâmplă fără să știi și tot ce se întâmplă fără să fii atent. Și tot ce se întâmplă fără să rămână. Și tot ce uiți să-ți mai amintești.
Sunt atât de indiferentă.
