”E frumoasă zumzăiala de sărbători, de la un magazin la altul, culegem sclipici pentru cei dragi. Care de care, să ia ochii mai tare. Dar eu trebuie să mă întâlnesc cu avocatul la tribunal. Poate că nu sunt singurul și nu mă plâng. Oricum, încă mă pot bucura de ghirlandele puse deasupra străzilor, ca un acoperiș temporar anti-urât. Aici sub luminițe totul ar trebui să fie frumos, să se adune farmecul și magia sărbătorilor și să nu zboare din inimile noastre. Troleul se oprește și se umple ochi de oameni încărcați cu plase, cu bagaje. Îmi trag căciula mai bine pe urechi, că frigul din oase iese greu, oricât de sufocant e un mijloc de transport plin. Dar încerc să nu mă gândesc ce se întâmplă mai departe. E bine că am rămas singur. Mimi s-ar uita acum cu jind și ar spune încercând să pară indiferentă: ia uite ce de cadouri inutile… dacă nu dai ceva din suflet, degeaba dai. Sufletistă, da, era. Dumnezeu s-o ierte.
O să întârzii puțin… doar sfertul academic. Mă grăbesc, intru în marele hol… mă pierd printre holuri și îl văd pe domnul Hârtescu în fața unei uși înalte și întunecate. Se uită nerăbdător la ceas. Apoi mă vede și un zâmbet larg (cât să-i intre pantoful meu în gură, mă gândesc uneori cu răutate) îi acoperă fața. Mă opresc brusc, la o mică distanță de el, zâmbind, la rândul meu, dar cu mai puțină lejeritate și lărgime. Respirația mea se oprește. Avocatul mă împinge blând în sala micuță. Simt că mă sufoc în timp ce judecătorul citește în dosar. Mă simt atât de departe, încât orice zgomot se aude înfundat, cu ecou. Mă pomenesc în fața celui mare hotărâtor și nu simt că aș avea ceva de spus. Sunt vinovat și n-am cum să mă răscumpăr. Și sunt și gripat. Și spatele mă junghie de la începutul iernii. Fiul meu nu mai răspunde la telefon de 2 ani de zile. Și e pierdut pe acolo prin Italia, deși sunt sigur că o duce bine merci, altfel ar veni să-mi ceară iar bani. Și eu am fost prost. Că n-am plecat. Încăpățânat că mă cert cu toată lumea și mi-a fost frică să-i sun pe ăia cu asociația lor de ajutoare… cum îi chema oare? Să cer… să mă înjosesc.
Judecătorul se uită la mine fix. N-am ce să-i spun. Să se mai îndure și el, că oameni suntem toți… ce să faci? Zi tu, nene, de acolo de pe piedestal. Și în timp ce tot felul de gânduri mă atacau și buzele îmi deveneau din ce în ce mai grele… cred că ochii mei străluceau într-un fel, îl priveam pe judecător și mă vedeam privindu-l: sălbatic, desprins de lume, un om singur și periculos, care nu e de dat în stradă, că poate mușcă din ea. Și pentru că, sunt sigur, nu de milă, ci de lehamite, nici ăl mare nu știe ce să facă cu mine, mă amână. Iar. Și ar trebui să fiu fericit, dar o nepăsare mare mă vindecă de orice sentiment… și în drum spre casă mă apuc de numărat becurile arse de la instalațiile de Crăciun din vitrinele magazinelor. Vreo 20 până acum…”
Un oarecare datornic la asociație. De rangul miilor de lei noi și în creștere.
