”Sunt sigur că există ceva mai mult de atât. Ceva mai mult dincolo de ce vedem imediat. Dincolo de biroul ăsta, de lampă, de ușă. Dincolo de toate ușile din lume. Mai multe treceri.
Mai multe posibilități. Oameni pe care îi cunoști pasager. Treci pe lângă ei și ei trec peste tine. Mă înfioară. Cum respiră aerul din jurul lor și totul rămâne mort în urmă. Totul se usucă în urma lor. Și apoi se reface. Oamenii își consumă mediul în care trăiesc. Mediul crește la loc, ca un mușchi cuminte.
Se adună. Impresii. Imagini. Idei. Te împarți între tine și ei. Ei ceilalți care nu sunt tu. Și sunt atât de mulți, te acaparează. Trebuie să-i împarți în grupuri, să lupți organizat. Să-i învingi pe rând. Să te vindeci de dorința de a-i cunoaște pe toți. Să îți dai seama cât de stupid e să ai încredere, să aștepți, să vrei să fii frumos pentru ei. Și să crezi că ei au ceva deosebit, fiecare în parte.
Dar.. eu cred că au ceva deosebit. Deosebit de distructiv. Pentru că mă face să mă simt incomod. Mă face să mă izolez.
Știu. Când simt nevoia să mă izolez, îi sun. Bat în ușă, o deschid, intră. Îmi fac toți cu ochiul. Sunt prieteni. Îi recunosc parcă. Parcă… ne cunoaștem dintotdeauna. Mi-e de ajuns să mă uit la ei și să îi simt vii.
Și mă conving că omul trebuie să fie social. Altfel, între patru pereți, înnebunește. Și își închipuie ce nu are. Tot alți oameni își închipuie, mai prietenoși, mai dușmănoși.
Dar nu cred că le place aici la mine. E strâmt și miroase a cafea ieftină. Mă uit la ei. Mă uit la ea. Nu mă mai recunoaște. Nu mă mai iubește. Nu e nicio problemă. Cu toții au farmec. Separat ar fi prea stânjenitor. Eu îi iubesc pe toți, mult. Și nu e nicio problemă. Ei și grupul lor îmi umplu camera cu viață.
Zâmbesc. Să le arăt cum sunt eu.
Ei nu zâmbesc întotdeauna înapoi. Dar știu că mă ignoră pentru că eu nu știu să mă joc. Sunt prea serios. Și tac. Îi las pe ei să se joace, eu îi supraveghez, îi apăr. Îi ocrotesc unii de alții.
Se ceartă.
Cred că jocul nu ne face bine. Oamenii copilăroși nu fac nimic util. Pierd timpul. Nu vă certați! Sunteți frumoși doar când sunteți cuminți. Nu îmi place să faceți așa ceva în camera mea. Nu e politicos.
Se iau la bătaie.
Îi despart. Simt nevoia să le reproșez că sunt atât de copii. Atât de naivi și prostuți. Cât de multe pierd. Câte nu văd ei. Îi despart din bătaie, îi risipesc. Ei cad de pe scaune și se sparg. Iar. Iar se sparg.
Disperarea mea e moartă de mult. E seacă. Mă ridic asupra lor și îi pedepsesc cum se cuvine. Îi închid în cutie. Ei plâng, le pare rău. Îi iubesc. Le spun. Îmi cer iertare și îi închid acolo pentru totdeauna.
Țin un moment de reculegere pentru ei. Cred că au fost cei mai frumoși. Cei mai înțelegători. Dar acum trebuie să fiu singur. Omul trebuie să fie singur. Să poată să-și facă treburile.
Peste câtva timp, când voi simți chemarea lor, le voi da trupuri noi. Atunci cei patru ai mei prieteni vor reveni exact când am nevoie de ei. Le voi spune că de data asta va fi mai bine. Ei vor știi mai multe și eu voi fi mai fericit.
Așa e evoluția. Dureroasă.”
Ion și cei patru prieteni ai săi, păpuși de lut, care se strică regulat și trebuie modelate iar, cu lut nou. Singurul regret al lui Ion e că cei patru nu apucă să-l cunoască bine, că imediat trebuie să-i distrugă și să-i refacă, mai perfecți.
Inspirație: ”Minți!” de Roxx
