Moartea e personajul principal (15032012)

”Totul a început cu o cameră în care trebuia să rămânem blocați ca în filme: un buncăr aproape de mare. Intra nisipul dinspre plajă direct sub picioarele noastre. Eram fericiți, ascultam valurile, ne lăfăiam pe canapea și nu aveam nevoie de mâncare. Băiețelul nostru zburda de colo colo. Nu aveam nimic de mâncare și tocmai masa aceea goală era cel mai frumos lucru. Nicio grijă. Dar în loc să vină o fetiță albă ca laptele și blondă, a venit o mulatră slabă și tristă. Ne-a întristat și pe noi și am început să ne agităm. Să ne îngrijorăm. Ne dădeam capetele de pereți și nu mai auzeam marea. Nisipul nu mai strălucea la lumina becului. Nici becul nu prea mai lumina. Și pentru prima dată ni s-a făcut foame.

Ne născusem.

Totul în tăcere s-a petrecut, fără să vrem, ghidați de o forță mai mare decât noi. Am vrut să ne descompunem, să începem să vrem, să posedăm, să uităm de copii. Să așteptăm în jurul mesei să vină. Ce să vină? Și Ea, mulatra, nu spunea nimic, dar privea. Privirea ei ne făcea să ne trăim rapid, disperat. Stăteam țintuiți pe canapea și stomacul nostru începea să putrezească.

Încet încet.

Soția mea mă striga. Când în șoaptă, când tare. Credea că mor înaintea ei. Amândoi eram dezorientați și ne agitam fără rost. Timpul trecea printre accesele noastre de disperare. Speranța se usca amorțită în nisip, călcată în picioare. Băiețelul meu nu mai zâmbea, nu mai exista neîntrerupt, era o părere. Iar mulatra venea să ne verifice, cu un calm înnebunitor.

Noi știam că vom dispărea și simțeam cum urlă carnea pe noi. Începea să putrezească. Dar totul era atât de calm de fapt. Nimeni nu ataca cu nimic. Canapeaua era la fel de comodă.

Brusc m-am așezat la masă. Mi-am lăsat capul pe spate. Am simțit cum mă dizolv începând cu stomacul. Ea vedea că dispar. Dar nu înțelegea. Nu erau decât viermi care ieșeau din golul pe care îl lăsam în urmă. A rămas doar coperta mea, ambalajul de carne dezumflându-se ca un balon, prin tăietura de la stomac.

Noi eram obstacole. Ea, Mulatra, trebuia să meargă mai departe în poveste. Noi stăteam înfrânți la masă, cu capetele atârnând pe spate.

Numai Ea poate ajunge la Mare. Și noi o împiedicăm și ne luptăm îndârjiți. Măcar o coajă să rămână în urma noastră, să polueze nisipul.”

Coșmar calm

22FebruarieSprePrimăvară

“Am un os în plus printre coaste. Sunt sigură de asta. Îmi cântă în fiecare dimineaţă în timp ce încerc să ignor, fără succes, zgomotul bruiant al ţurţurilor care se topesc în soare, încet. Când totul e atât de clar, ţi-e greu să iei o decizie.

Să concentrezi până la esenţă. Dar conceptul se naşte naiv, fără voia ta; ţi-o ia înainte. Şi, uneori, instinctul e automat şi îţi eliberează privirea de clişee, începi să întrezăreşti ceva. Dar e încă prea departe. Oare ai timp să ajungi? Începi să alergi…”

(40672012) Omul trebuie să fie social

”Sunt sigur că există ceva mai mult de atât. Ceva mai mult dincolo de ce vedem imediat. Dincolo de biroul ăsta, de lampă, de ușă. Dincolo de toate ușile din lume. Mai multe treceri.

Mai multe posibilități. Oameni pe care îi cunoști pasager. Treci pe lângă ei și ei trec peste tine. Mă înfioară. Cum respiră aerul din jurul lor și totul rămâne mort în urmă. Totul se usucă în urma lor. Și apoi se reface. Oamenii își consumă mediul în care trăiesc. Mediul crește la loc, ca un mușchi cuminte.

Se adună. Impresii. Imagini. Idei. Te împarți între tine și ei. Ei ceilalți care nu sunt tu. Și sunt atât de mulți, te acaparează. Trebuie să-i împarți în grupuri, să lupți organizat. Să-i învingi pe rând. Să te vindeci de dorința de a-i cunoaște pe toți. Să îți dai seama cât de stupid e să ai încredere, să aștepți, să vrei să fii frumos pentru ei. Și să crezi că ei au ceva deosebit, fiecare în parte.

Dar.. eu cred că au ceva deosebit. Deosebit de distructiv. Pentru că mă face să mă simt incomod. Mă face să mă izolez.

Știu. Când simt nevoia să mă izolez, îi sun. Bat în ușă, o deschid, intră. Îmi fac toți cu ochiul. Sunt prieteni. Îi recunosc parcă. Parcă… ne cunoaștem dintotdeauna. Mi-e de ajuns să mă uit la ei și să îi simt vii.

Și mă conving că omul trebuie să fie social. Altfel, între patru pereți, înnebunește. Și își închipuie ce nu are. Tot alți oameni își închipuie, mai prietenoși, mai dușmănoși.

Dar nu cred că le place aici la mine. E strâmt și miroase a cafea ieftină. Mă uit la ei. Mă uit la ea. Nu mă mai recunoaște. Nu mă mai iubește. Nu e nicio problemă. Cu toții au farmec. Separat ar fi prea stânjenitor. Eu îi iubesc pe toți, mult. Și nu e nicio problemă. Ei și grupul lor îmi umplu camera cu viață.

Zâmbesc. Să le arăt cum sunt eu.

Ei nu zâmbesc întotdeauna înapoi. Dar știu că mă ignoră pentru că eu nu știu să mă joc. Sunt prea serios. Și tac. Îi las pe ei să se joace, eu îi supraveghez, îi apăr. Îi ocrotesc unii de alții.

Se ceartă.

Cred că jocul nu ne face bine. Oamenii copilăroși nu fac nimic util. Pierd timpul. Nu vă certați! Sunteți frumoși doar când sunteți cuminți. Nu îmi place să faceți așa ceva în camera mea. Nu e politicos.

Se iau la bătaie.

Îi despart. Simt nevoia să le reproșez că sunt atât de copii. Atât de naivi și prostuți. Cât de multe pierd. Câte nu văd ei. Îi despart din bătaie, îi risipesc. Ei cad de pe scaune și se sparg. Iar. Iar se sparg.

Disperarea mea e moartă de mult. E seacă. Mă ridic asupra lor și îi pedepsesc cum se cuvine. Îi închid în cutie. Ei plâng, le pare rău. Îi iubesc. Le spun. Îmi cer iertare și îi închid acolo pentru totdeauna.

Țin un moment de reculegere pentru ei. Cred că au fost cei mai frumoși. Cei mai înțelegători. Dar acum trebuie să fiu singur. Omul trebuie să fie singur. Să poată să-și facă treburile.

Peste câtva timp, când voi simți chemarea lor, le voi da trupuri noi. Atunci cei patru ai mei prieteni vor reveni exact când am nevoie de ei. Le voi spune că de data asta va fi mai bine. Ei vor știi mai multe și eu voi fi mai fericit.

Așa e evoluția. Dureroasă.”

Ion și cei patru prieteni ai săi, păpuși de lut, care se strică regulat și trebuie modelate iar, cu lut nou. Singurul regret al lui Ion e că cei patru nu apucă să-l cunoască bine, că imediat trebuie să-i distrugă și să-i refacă, mai perfecți.

Inspirație: ”Minți!” de Roxx

20122004 (Despre revoluții și alte turme)

”Nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala și nu-mi place sentimentul de turmă. Când te duci cu toate oile la tăiat. Tot oaie sunt, nu mă dau lup, dar măcar să știu cine mă mănâncă.

De fapt, ce vreau să spun este că avem nevoie de o altă atitudine.

Vreau să schimb ceva în jurul meu. Bine. Încep să-mi spăl farfuriile nespălate de două zile și șterg praful prin cameră. Apoi plătesc cablul și nu-mi mai iau sticla aia de vin care îmi făcea cu ochiul. Bine, de fapt mie îmi făcea cu ochiul niște ciocolată. Același lucru. Eventual, după ce plătesc cablul și mă frustrez că nu mai am bani, mai și anulez contractul și dau televizorul la fiare vechi (sau electronice vechi sau cum s-o numi). Mănânc temir-ce vreo lună, timp în care mă trezesc devreme, citesc ce cărți mi-au mai rămas prin bibliotecă de la părinți, mă înscriu voluntar la o organizație pentru copii orfani și seara mă duc la niște cursuri gratuite de reorientare profesională. Buuun, mă fac bucătar chinez, că e la mine în cartier unu’ care și-a făcut restaurant cu specific și n-are clienți. Îl ajut și eu cu ce pot, da’ clienților nu prea le place mirosul de canal dintre blocuri. Trece timpul, până la urmă mă bag administrator la bloc, că restaurantul s-a dus pe apa sâmbetei, și dă-i și începe să tragi de datorii și datornici. Văd că treaba e ușoară dacă ai ceva minte și puțin câte puțin se adună, plus refaci calcule vechi greșite și alte miș-mașuri mai descoperi și, între timp, îmi fac și un CV colorat, învățând de la ăia mici, orfanii. Și cu CV-ul, dacă mă îndrept la un secretariat de agenție de adopții, s-ar putea să mă pupe în fund direct. Că am și experiență și am și răbdare, nu ca alte toante.

Și mă apuc să-mi gătesc singur ca să mănânc mai sănătos… mai și alerg vreo două ture în jurul blocului o dată pe săptămână, că în rest mă aleargă pușlamalele alea de copchii, că tare vioi și zbenguiți sunt… mai ales ăia de clasa întâi pe care îi duc de mânuță la școală, dimineața, că tare mi-s dragi.

Și mai iau legătura și cu fosta nevastă, noroc că o duce bine singurică, da’ tot vreau să mă laud cu schimbările și îi trimit pensia o dată pe lună, într-o felicitare făcută de ăia mici. Al meu e mare oricum și e plecat prin altă țară, dar azi îi trimit o scrisoare acolo în Belgia și am scris așa, o frază în engleză să-l dea gata: ”I miss you, motherfucker!” Noroc de vecinu’ de la 2, ăla cu diplome multe și cu agenția de ”travel”, că m-a învățat și pe mine nițică ”English”. L-am dat pe spate pe fii-meu, trebuie să-mi răspundă!

Și uite așa nu știu de când nu m-am mai uitat pe la televizor, că s-au tot adunat treburile și-mi ajunge ce văd în jurul meu.

Da’ uite că trec aseară prin centru să-mi clătesc și eu ochii pe la vitrine și văd așa o hărmălaie, că nebunii aglomerau pe acolo, pe străzi, că nu le ajunge înghesuiala din fiecare zi. Și m-am speriat puțin, dar am văzut că e mai mult zgomot decât altceva și m-am întors acasă, că poate oi fi primit între timp vreo scrisoare de la belgieni.”

Un oarecare om cu o oarecare viață și la o adâncime oarecare, la fel de reală ca lucrurile de suprafață de pe la televizor.

05051005

”E frumoasă zumzăiala de sărbători, de la un magazin la altul, culegem sclipici pentru cei dragi. Care de care, să ia ochii mai tare. Dar eu trebuie să mă întâlnesc cu avocatul la tribunal. Poate că nu sunt singurul și nu mă plâng. Oricum, încă mă pot bucura de ghirlandele puse deasupra străzilor, ca un acoperiș temporar anti-urât. Aici sub luminițe totul ar trebui să fie frumos, să se adune farmecul și magia sărbătorilor și să nu zboare din inimile noastre. Troleul se oprește și se umple ochi de oameni încărcați cu plase, cu bagaje. Îmi trag căciula mai bine pe urechi, că frigul din oase iese greu, oricât de sufocant e un mijloc de transport plin. Dar încerc să nu mă gândesc ce se întâmplă mai departe. E bine că am rămas singur. Mimi s-ar uita acum cu jind și ar spune încercând să pară indiferentă: ia uite ce de cadouri inutile… dacă nu dai ceva din suflet, degeaba dai. Sufletistă, da, era. Dumnezeu s-o ierte.

O să întârzii puțin… doar sfertul academic. Mă grăbesc, intru în marele hol… mă pierd printre holuri și îl văd pe domnul Hârtescu în fața unei uși înalte și întunecate. Se uită nerăbdător la ceas. Apoi mă vede și un zâmbet larg (cât să-i intre pantoful meu în gură, mă gândesc uneori cu răutate) îi acoperă fața. Mă opresc brusc, la o mică distanță de el, zâmbind, la rândul meu, dar cu mai puțină lejeritate și lărgime.  Respirația mea se oprește. Avocatul mă împinge blând în sala micuță. Simt că mă sufoc în timp ce judecătorul citește în dosar. Mă simt atât de departe, încât orice zgomot se aude înfundat, cu ecou. Mă pomenesc în fața celui mare hotărâtor și nu simt că aș avea ceva de spus. Sunt vinovat și n-am cum să mă răscumpăr. Și sunt și gripat. Și spatele mă junghie de la începutul iernii. Fiul meu nu mai răspunde la telefon de 2 ani de zile. Și e pierdut pe acolo prin Italia, deși sunt sigur că o duce bine merci, altfel ar veni să-mi ceară iar bani. Și eu am fost prost. Că n-am plecat. Încăpățânat că mă cert cu toată lumea și mi-a fost frică să-i sun pe ăia cu asociația lor de ajutoare… cum îi chema oare? Să cer… să mă înjosesc.

Judecătorul se uită la mine fix. N-am ce să-i spun. Să se mai îndure și el, că oameni suntem toți… ce să faci? Zi tu, nene, de acolo de pe piedestal. Și în timp ce tot felul de gânduri mă atacau și buzele îmi deveneau din ce în ce mai grele… cred că ochii mei străluceau într-un fel, îl priveam pe judecător și mă vedeam privindu-l: sălbatic, desprins de lume, un om singur și periculos, care nu e de dat în stradă, că poate mușcă din ea. Și pentru că, sunt sigur, nu de milă, ci de lehamite, nici ăl mare nu știe ce să facă cu mine, mă amână. Iar. Și ar trebui să fiu fericit, dar o nepăsare mare mă vindecă de orice sentiment… și în drum spre casă mă apuc de numărat becurile arse de la instalațiile de Crăciun din vitrinele magazinelor. Vreo 20 până acum…”

Un oarecare datornic la asociație. De rangul miilor de lei noi și în creștere.