E ceață azi. Ieri nu a fost, dar în mod surprinzător, ieri m-am simțit mai încețoșat. De parcă nu vedeam nici la doi pași, împleticindu-mă printr-un suflet dens cum e ceața. Când cineva are sufletul dens și opac, nu poți să vezi prin el, nu-l poți cunoaște. Deși, sincer să fiu, oamenii cu sufletul opac nu mă prea interesează. Mai văd câte unul trecând pe lângă mine pe stradă. Uneori zâmbesc, alteori nici nu observ. Oricum te-ai uita, nu-l poți schimba.
Am încercat demult, odată când aveam un entuziasm neliniștit, să schimb un suflet opac…
Stăteam la coadă pentru pâine. A rămas cea mai albă și mai pufoasă pâine din câte am mâncat până acum, dar poate eram eu mai tânăr și ochii mei vedeau mai pur. Azi multe lucruri par ponosite și gri…
Dar eu stăteam la coadă la pâine și stăteam în picioare de vreo oră. Coada parcă se îndepărta de brutărie. Nu înțeleg nici acum, în fața mea stătea o doamnă respectabilă, cu un palton foarte gros. Brusc, am văzut un domn respectabil cu palton foarte gros, pălărie și fular, cu o servietă atașată. Interesant, stând la coadă începi să te schimbi, trece timpul pe lângă tine.
Dar eu stăteam în continuare la coadă, plin de entuziasmul meu, care nu lipsea nici când îmi era foarte greu să car sacii cu nisip pentru Nea Nae, nici când mâncam pâinea aceea albă, niciodată caldă și pufoasă cum o vedeam în vitrină; cred că ajungeam eu prea târziu la dânsa. Îmi imaginam o cucoană frumoasă și aproape dezbrăcată, caldă, eu intram în brutărie cu tot frigul de afară și gata, puneam mâna pe ea, era rece și tare.
Entuziasmul meu, însă, nu-mi lipsea niciodată, iar în nopțile geroase, îmi ținea de cald mai bine decât jacheta mea de piele. Eram mândru de jacheta mea de piele… dar asta e o altă poveste.
Nu eram sărac. Stăteam în gazdă, mă duceam la ore de dimineață, pierdeam vremea prin oraș apoi, uitându-mă la sufletele oamenilor. Timpul meu era plin, poate mult mai plin decât aș fi vrut. Iar pe străzi, chiar în centru, mi se părea mai liniște; în camera mea se auzeau tot timpul țipete de copii, de neveste, de cumetre, de parcă tot cartierul se mutase deasupra mea. Pe stradă, mai ales când e frig, oamenii tac mai mult. Așa că mă simțeam foarte norocos, să am acest răgaz, să mă uit la oameni pe stradă și să știu că nu ratez nimic, nicio masă caldă acasă, lângă cuptor, nici vorbe bune, sfaturi sau alte nimicuri de la părinți; acasă nu puteam rămâne mult timp pe afară. Într-un oraș mic nici n-ai ce să vezi. Sufletele sunt și ele mici, abia le observi. Dar în capitală… ce de suflete bombate… colorate… rareori transparente. O resursă bogată și binevenită pentru un cercetător novice ca mine.
(to be continued)
