Amorțit

Sunt un pescar
de idei umflate de apă,
pești nu mai sunt demult

Mă uit la capătul undiței cum
urcă încetișor
înc-o idee înecată

Și o iau, o pun în găleată,
lângă celelalte
observ iar cât sunt de uzate

Mă gândesc că cine
le-a pierdut
și-ar fi dat sufletul să le vadă din nou

Spre seară le iau cu mine
le fierb
și fac tot posibilul să rămân
cu picioarele pe pământ

Mai sunt multe idei
de scos la suprafață.

Mai e atâta timp
în față.

Anunțuri

Întâmplări urbane #1 – Reciclare underground

Undeva, în Orașul Principal

Doi bărbați, în tricouri uzate și blugi, trec pe lângă mulțimea care așteaptă în stația de autobuz, apoi pe lângă benzinăria fără nume de la colțul străzii, și în sfârșit cotesc într-o curte interioară de blocuri. Cară în spate niște saci mari, deși înaintează repede și nu par incomodați de greutate. Unul din ei șchiopătează și tot rămâne în urmă, își aruncă țigara consumată și grăbește pasul.

– Noro’ că m-am trezit, spune șchiopul când ajunge lângă celălalt.

Celălalt nu îl bagă în seamă, își așează sacul pe celălalt umăr, învârtindu-l în aer ca pe o sacoșă goală. Se aude un fâșâit de sticle de plastic.

– Dacă mă trezeam la opt nu mai prindeam, continuă șchiopul pufnind într-un râs chinuit.

– Lasă-mă cu astea, strigă nervos celălalt, întorcându-se brusc spre șchiop.

Celălalt mai mormăie ceva imperceptibil, deși îl așteaptă pe șchiop, apoi continuă să meargă împreună. Deja au ajuns la capătul blocului de lângă spital. Miroase a vinete coapte și ceapă prăjită. Șchiopul încă are chef de vorbă:

– Hai c-avem tre’ sute de grame… da’ vreau să cântărească sacii, să-i văd eu. Parcă mai aveam 4 lei, mai am io 40 de bani… Avem și de bere, și de țuică! se mai gândește puțin, spune mai mult pentru sine: o berre recee! apoi mai tare, către celălalt: Avem sigur de bere, ne-am făcu’ treaba!

Celălalt pufnește și o ia la stânga pe o stradă cu sens unic. O ambulanță tăcută se apropie de cei doi bărbați, care nu se sinchisesc să se dea prea mult deoparte. Ambulanța încetinește, îi ocolește și merge mai departe. Bărbații traversează și ajung în fața unei porți din fontă pe care scrie cu marker negru: Centru colectare – Peturi, Doze de aluminiu. Un alt treilea bărbat, mai scund și îndesat, cu o șapcă murdară pe cap, le deschide poarta. Cei doi intră. Se aud sticle de plastic împrăștiate și strivite.

Cu câteva ore mai devreme

Vara, diminețile orașului sunt o oază de liniște, că de răcoare nu-i nicio șansă. Soarele abia a răsărit. O gașcă de 3 bărbați și o femeie, împingând un cărucior vechi de supermarket plin deja cu sticle de plastic, se îndreaptă către pubelele de gunoi de la următorul bloc. Încă n-au trecut gunoierii. Bărbații și femeia încep să scotocească în muntele de gunoi, găsesc câteva sticle pe care le pun în saci, apoi scotocesc în continuare. Femeia găsește și o pereche de sandale negre, le probează, îi vin, rămâne cu ele în picioare. Totuși, nicio schimbare pe fețele lor, doar aceeași expresie inexpresivă, de griji uzate și resemnare.

Cei patru pleacă mai departe. Merg în ritm constant, nici agale, nici repede. Nici măcar nu se uită când alți doi bărbați mai grăbiți, cu doi saci goi, trec în direcție opusă.

Unui copil

Mintea unui copil [e plină de aer]
NU înţelege
de-aceea îşi poate întreba totul
îşi POATE pune întrebări fără sens
(întrebările fără sens nu au niciodată răspuns, oricât
am încerca să le dăm sens…
De-aceea nu ni le punem
Ni se pare că nu ne ajută)

Astfel, unui copil nu-i e frică de ceea ce
nu înţelege

Ci
Zgândără orice suprafaţă până se rupe
Fără să se gândească că s-ar putea rupe
Vreodată
Sau să înţeleagă cum se poate rupe
Copilul vrea
E singura dimensiune a lui
vrea şi visează
şi ATUNCI
totul devine posibil
şi întrebarea fără sens nu primeşte
răspunsuri
O Minte De Copil Nu Poate Răspunde
şi nici nu caută răspunsuri

caută jocuri

Şi misterele Universului se joacă cu
EL
COPILUL
care ştie,
fără să -nţeleagă.
Da…

im

La limita posibilului
stă o piticanie
slută și căruntă

cu ochii ieșind din orbite
cu păr deșirat și slinos
cu degete lungi, ascuțite,
cu míros subtil și-auz gros

te vede, hăt, de departe
își pune o mască,-și împarte
tot păru-n șuvițe deșarte
și-așteaptă

în aerul veșted, cu gheare
falangele-i arse de soare
grăbite se-ntind către zare
te-apropii

ești prins de călcâi sau de frunte,
de alte nevralgice puncte,
te-ntoarce

nu mai știi unde
nu mai știi cum
îmi pare că-i același drum

înapoi ea te-ndreaptă

și-ți aude frica,-i separă aroma,-o privire-i de-ajuns
limita-i de nepătruns

deși crezi că ai ajuns.

ars (poetic)

Poezia n-o ai în sânge
E ca un păduche mai degrabă

De fapt stă mai comod în nas
Sau sub unghii
O mai scoți din când în când
O întinzi pe perete
Ce să mai lungim rahatul
Că oricum pute

Poezia n-o ai deloc
O distribui ca fiind a ta
și le dai și altora să miroasă
nu oricine
rezistă
dar toți îți aprobă
creația

”da, de mirosit miroase.”

Poezia n-o ai nici în spirit.
Nici în suflet.
Pentru că e ușor inflamabilă.
E de ajuns o scânteie.
și…