„Se anunţă furtuni, dar peste tot e secetă. Nici nu mai ţin minte de când am plecat. Rezervele mele de apă s-au dus de mult timp. Noroc de singurul meu prieten care mă ascultă. Un biet carnet pe care-l ţin în mână se lasă cuminte mâzgâlit. Ce bine că el nu are nevoie de apă. Dacă aş putea să nu am nici eu nevoie de apă. Dar asta ar însemna să fiu etern. Eter.
De azi nici radioul nu mai merge. Aşa că nici anunţurile acelea mincinoase nu o să mai ajungă la urechea mea. Începutul nesperanţei. Da, anunţurile erau un fel de speranţe deşarte, un substitut de luptă împotriva inevitabilului, un fel de a spune, da mai vreau să trăiesc! ce dacă de fapt nu ai de ce şi pentru cine.
Dar cum simţi nesperanţa, când refuzi cu orice chip apropierea… refuz.
Ştiu cum am ajuns aici. De fapt nu mai ţin minte când am căzut. Am căzut. eram.. tot pe aici pe undeva. În lumea asta mare te pierzi şi numai când te gândeşti.. cât de mult se întinde. Se întinde până la capătul părăsit al singurătăţii. Fiecare are un capăt de singurătate la capătul lumii, bineînţeles. Un colţ de pământ fertil, numai bun de cultivat iubiri. Sau alte lucruri la fel de folositoare pentru suflet.
De când s-au anunţat furtuni şi mi s-a terminat apa, aştept cu mai multă răbdare. Răbdarea mea nu s-ar termina niciodată. Mi-e…
Dar nu mai scriu acum, aştept prima furtună. Îmi conserv energia, ca să pot aştepta. Salvarea stă în foarte puţine lucruri, în foartă multă întâmplare. Cine ştie.. când găsesc salvarea o să vă scriu.”
Anonim, găsit într-o sticlă în muntele unui ocean.
Momente de reculegere 