nu m-am mai uitat deloc pe fereastră pe urmă
simțeam cum lucrurile se ridică își iau zborul
șina de tramvai avea o pantă ascendentă
din ce în ce mai exponențială urmând să
inaugureze deodată și primul vagon de persoane
rezistent la vid cumpărat second hand
nespălat în mod tradițional cu destinația scrisă de mână
oamenii tot întreabă dacă nu cumva duce la gară
Stai o clipă, cum îndrăznești să intri așa în zona mea de confort?
Uite preșul la intrare
Mai întâi șterge-te pe picioare.
(de toate gândurile fără cătare)
El s-a șters resemnat
a intrat
cu toate intențiile-ascunse
-n buzunare.
Pluteau multe cuvinte
între noi
Nimeni nu îndrăznea să le culeagă
și să le dea glas
Amândoi așteptam să dispară
ori cuvintele
ori aerul
Poate că atunci când respiri cuvinte nespuse
nu mai ai nevoie să înțelegi.
Mi s-a cam întins plapuma
a început să crească într-o seară
a ieșit pe geam, pe ușă,
a cotit la colțul străzii
a acoperit Mega-ul
intersecția
taximetriștii
balonul dezumflat cu Hello Kitty atârnat de firele electrice
parcul și toate chiotele din el
metroul
oamenii care se-mping
nerăbdarea
cerșetorii de la covrigărie
mirosul de cartofi prăjiți de la Mac
chiar și Land Rover-ul care n-a oprit niciodată la nicio trecere de pietoni.
Mi s-a întins plapuma peste tot orașul.
Acum nu ne mai vede nimeni.
E liniște și poți urî pe oricine vrei tu.
ce pot să fac
dac-așa stau lucrurile
azi în fața mea a murit un om
s-a împiedicat și a căzut
a dat cu capul de asfalt
și a rămas acolo
ceilalți nu au părut să observe
iar eu oricum mă grăbeam să prind tramvaiul
mă rog
poate n-a murit
poate cineva filma un film
sau erau repetiții pentru o piesă de teatru în aer liber
poate doar am visat
nimic nu mai pare real
nimic nu mă mai face să simt ceva
ce pot să fac
dac-așa stau lucrurile
toți ne împiedicăm
la un moment dat
așa c-aștept
să mă împiedic și eu
să văd cum e
dacă-i real ori ba
Eu nu exist.
Sunt spațiul dintre lucruri,
pauza dintre respirații,
întunericul de sub pleoape,
liniștea dintre cuvinte,
încremenirea dintre clipe.
Doare de parcă
stă în puterea mea
să distrug
și să recreez lumea
iar
și iar
până când inexistențele se succed atât de rapid
încât îți dau iluzia vieții
ca o serie de fotografii statice
dând iluzia mișcării.
Momente de reculegere 