nu m-am mai uitat deloc pe fereastră pe urmă
simțeam cum lucrurile se ridică își iau zborul
șina de tramvai avea o pantă ascendentă
din ce în ce mai exponențială urmând să
inaugureze deodată și primul vagon de persoane
rezistent la vid cumpărat second hand
nespălat în mod tradițional cu destinația scrisă de mână
oamenii tot întreabă dacă nu cumva duce la gară
– La ce te uiți, la stele sau la cum au scăpărat firele tramvaiului? Am văzut că zâmbeai.
Spuse unul, stând pe marginea trotuarului, în geacă neagră, după ce a mângâiat tramvaiul care trecea lent prin fața lui.
Eu mă uit în altă parte, apoi iar mă uit la cer. Nu mai e nimeni în jur. Tramvaiul e deja departe.
– M-ai auzit?
– Da. Nu știu ce să răspund… (spun eu, cam încet, mai mult pentru mine)
– Te uitai la stele sau la tramvai?
Insistă el.
– Nu există stele.. (spun eu, mai tare)
– Ei nu…
– E ceață. (spun eu sec și fără chef)
Între timp se face verde la semafor și trec repede strada.
– Ar fi bine să te bucuri de viață…
Sau ceva de genul ăsta, pentru că ajung pe partea cealaltă și nu mai aud.
De ce să pară ciudat un astfel de om, care stă pe marginea trotuarului, foarte aproape de stradă, și se bucură că oamenii mai zâmbesc din când în când?
Zâmbesc. Nu poți să fii fericit după cum vor alții. Poți să fii fericit pur și simplu.
Momente de reculegere 