Ești un astronaut neesențial trimis în spațiu să descopere neajunsurile celorlalți.
Pentru că propriile nefericiri și sensibilități nu se văd în oglindă, nici măcar cu coada ochiului, se văd doar din spațiu. Noroc că astronauții nu se uită în oglindă, se uită doar în urmă. Se uită ei pentru toți.
Stelele sunt blânde sau pline de colțuri, depinde cât de aproape ești și cât de natural te porți, când în sfârșit le arăți oamenilor o oglindă din spațiu, dar ușor unsă cu zahăr.
Rapid: ai fost, ai privit, te-ai înțeles și ți-ai terminat treaba exact așa cum se așteptau. Te-ai întors.
Ei nu prea te-au înțeles.
Dar sunt multe feluri de copii în mințile oamenilor, indiferent de vârstă, și chiar dacă se uită atenți la ce le aduci, văd doar urmele de zahăr, încep să le lingă și uită de unde au pornit.
De unde am pornit, din Orașul cu Sălcii unde Bacovia nu mai doarme, doar se uită fix în pământ și se cocoșează puțin mai mult în fiecare zi. Acolo la Insulă e poziția de decolare, pleacă astronauții în explorare, din păcate din ce în ce mai mulți.
Toți se întorc cu groază, rămân în prăbușire continuă mai mult timp după aterizare. Au început chiar să spargă oglinzile, dar niciodată nu uită de zahăr. Ce nu poți acoperi cu zahăr?
Așa se întâmplă când te uiți în urmă, așa îți trebuie.
Nu te-au învățat ce aveai nevoie, doar ce îți dorești acum să uiți.
Și nu-i mai bine să uiți de tine judecându-i pe alții?
Sorry, dar nu te-ai lansat prea bine, ai deviat de la traiectoria precis stabilită la început și nu te mai încadrezi în niciun plan, nu te mai vede nimeni.
Acceptă că ești deja pierdut pe un drum care merge doar înainte. Când te vei întoarce în sfârșit, vei găsi aceeași oglindă spartă, același borcan cu zahăr, aceleași priviri.
Vei muri cu realizarea că nici tu n-ai schimbat nimic.
.
*inspirat din poeme de Gabi Eftimie
Momente de reculegere 