O ÎNȘIRUIRE OBIȘNUITĂ DE IDEI #4

Mergea cu ușa-n spate
doar n-o putea lăsa în urmă cum să-și ia ochii de pe ea

Mergea cu ușa-n spate
și arăta ca un uriaș micșorat de o vrăjitoare rea

Mergea cu ușa-n spate
de parcă depindea de ea toată omenirea

Mergea cu ușa-n spate
tu nu-nțelegi că nu putea să rateze dacă se deschidea

Mergea cu ușa-n spate
și era singurul care n-o putea vedea

Dar ce contează ar fi fost primul care intra

Doar puțin dacă se crăpa
ușa
că imediat tot curentul îl trăgea
înăuntru

Un eveniment gri, cotidian

S-a întâmplat ieri, din câte îmi amintesc. Nu știu de unde a apărut, dar era de dimineață acolo. Am observat câteva detalii cu coada ochiului în timp ce alergam să prind autobuzul spre facultate. Destule detalii cât să îmi crească întrebări și răspunsuri în propria mea imaginație. O fi adus-o un nebun excentric și nu mai avea loc de ea în casă? O fi fost o glumă isteață a unui artist consacrat? Sau poate o extraordinară inovație în publicitate creată de una din agențiile din centru?

În orice caz, imaginea din mintea mea creștea. Orele au trecut repede, docile. Profesorii nu ne-au bătut prea mult la cap. Ne-au lăsat așa, să descoperim singuri misterele universului, în timp ce ei descopereau o aromă nouă de nes. Am avut chiar timp să desenez observațiile și nelămuririle mele, uimind câțiva colegi mai sufletiști. Însă trebuia să mă întorc la locul faptei. Trebuia să înțeleg mai bine. Trebuia să sper că găsesc totul la fel, neschimbat.

Era deja seară, când lumina zilei și lumina nopții se amestecă, iar orașul pare plin de fantome colorate. Plouă încet. Nu mă deranjează, am glugă și, în plus, îmi plac ploile de primăvară. Deși e aglomerat, ajung repede, cobor din autobuz și rămân uimită.

E incredibil.

E cu mult mai mare decât puteam să îmi imaginez. Crescuse? Așa, peste zi? Sau coada ochiului meu văzuse prost?

Oamenii treceau, nu păreau să observe, cu siguranță aveau probleme mult mai importante de rezolvat.

Mașinile treceau. Nu păreau să fie împiedicate de namila gri din mijlocul străzii. Își turau motoarele mai cu forță și treceau peste, claxonând pietoni neatenți.

Mi-e și greu să vă povestesc…

Părea că suferă. Dar nu pot fi sigură că îmi amintesc bine. Se auzea, totuși, dincolo de zgomotele orașului, dincolo de vuietul ploii, se auzea… un cântec. Un cântec grav, cu note joase.

M-am apropiat de coada lucioasă, imensă, întinsă de-a latul trotuarului, până peste casa cochetă din intersecție. Mi s-a părut că tresare când am trecut cu vârfurile degetelor peste pielea aspră.

Iarăși cântecul acela, venind parcă din inima orașului, de undeva de jos, de foarte de jos.

Ai fi putut crede că e o seară obișnuită. Luminile s-au aprins, mașinile s-au rărit, ploaia s-a întețit, grupuri vesele de oameni intrau în barul de vizavi.

Am stat așa, câteva ore, câteva săptămâni, până când picăturile de ploaie au devenit ascuțite și reci. Am stat parcă de veghe. Mi-era teamă că dacă întorc privirea sau clipesc, chiar și pentru o fracțiune de secundă, o să dispară. Și atunci aș fi pierdut ocazia să înțeleg ceva din toate astea…

Însă omul are multe slăbiciuni. A fost de ajuns un moment de neatenție. Oi fi adormit cu ochii deschiși.

Așa cum apăruse în dimineața aceea banală, la fel s-a făcut nevăzută. Imediat am început să plâng. Se poate să fi fost din cauza neclipirii, am strâns prea multă ploaie în privire. Nu mai era nimic în afară de o stradă pustie, felinare electrice și blocuri, multe blocuri, și case, și baruri.

Am ajuns curând acasă. Tot curând am uitat. Fără o fotografie ca dovadă, amintirile îți par încet, încet vise, și nu le mai bagi în seamă. Aveam probleme mult mai importante de rezolvat.

De curând, parcă era ieri, am trecut pe lângă un troleibuz stricat, părăsit temporar în mijlocul străzii. Nu era o stradă principală și le-a fost mai ieftin să lase lucrurile așa o perioadă. Nu m-a deranjat. Nu treceam nici eu prea des pe acolo. Însă în memorie se trezea ceva. Parcă un cântec grav, de peste tot și nicăieri. Un cântec cu note joase, ca într-un final de film închis, unde eroul moare ca să ne țină pe noi în viață.

Știam cântecul acela de undeva. Ea m-a învățat să îl cânt. Parcă o văd și acum: o balenă gri, imensă, eșuată în mijlocul intersecției. N-a știut să îmi spună cum a ajuns acolo. Dar a știut să nu încurce pe nimeni și a știut să își accepte situația. Am crescut odată cu ea. Eu am rămas în oraș. Cu ea nu știu ce s-a întâmplat.

Poate a crescut prea mult.

Mai aud din când în când, de după zgomotele orașului, o chemare. Atunci culorile dispar și totul e gri, însă doar pentru un moment, cât să ai timp să clipești și să vezi apoi totul exact la fel cum era.