O înșiruire obișnuită de idei #1

Plouă din senin

Broscuțe mici străvezii împroșcate
pe trotuar, pe stradă,
peste tot

Ca o armată de lacrimi
neplânse

Când eram mică
undeva la țară în curtea străbunicii
am găsit o fântână
acoperită, părăginită

„Nu te apropia”, mi-au spus copiii din vecini
„Acolo trăiește o vrăjitoare, nu o trezi, poate ieși dacă ridici capacul de
lemn, nu-l ridica, nu te uita, nu îți imagina, ignoră complet și
scoate-ți-o din minte. Îți poate fura inima.”

I-am ascultat.
Am uitat.

A doua zi m-am apropiat de fântână și am privit-o
lung
și am tras cu urechea
și n-am auzit nimic

m-am apropiat
mi-am așezat degetele pe capacul de lemn
i-am simțit asprimea
bătrânețea
suferința
singurătatea cu care ne-a apărat
atâția ani.

Nimic altceva.

Am tras repede capacul la o parte
ca atunci când îți dezlipești un plasture și nu vrei să te doară
prea tare.

Nimic.

Miros de mucegai, cărămizi înșirându-se și lungindu-se în întuneric.
Un luciu discret de apă.
Un calm nesfârșit.

Nimic.

Pun capacul înapoi, cu grijă, ca o mângâiere.
Nici vrăjitoarea nu-mi vrea inima.
Nici eu n-o vreau.

Nu le-am spus.
Am uitat.

Iar noaptea trecută am visat cum
cad într-o fântână
prea adâncă
pereții se închideau peste mine

cădeam, cădeam
apa secase demult

cădeam, cădeam
ca într-un sac fără fund

m-am trezit din senin