20122004 (Despre revoluții și alte turme)

”Nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala și nu-mi place sentimentul de turmă. Când te duci cu toate oile la tăiat. Tot oaie sunt, nu mă dau lup, dar măcar să știu cine mă mănâncă.

De fapt, ce vreau să spun este că avem nevoie de o altă atitudine.

Vreau să schimb ceva în jurul meu. Bine. Încep să-mi spăl farfuriile nespălate de două zile și șterg praful prin cameră. Apoi plătesc cablul și nu-mi mai iau sticla aia de vin care îmi făcea cu ochiul. Bine, de fapt mie îmi făcea cu ochiul niște ciocolată. Același lucru. Eventual, după ce plătesc cablul și mă frustrez că nu mai am bani, mai și anulez contractul și dau televizorul la fiare vechi (sau electronice vechi sau cum s-o numi). Mănânc temir-ce vreo lună, timp în care mă trezesc devreme, citesc ce cărți mi-au mai rămas prin bibliotecă de la părinți, mă înscriu voluntar la o organizație pentru copii orfani și seara mă duc la niște cursuri gratuite de reorientare profesională. Buuun, mă fac bucătar chinez, că e la mine în cartier unu’ care și-a făcut restaurant cu specific și n-are clienți. Îl ajut și eu cu ce pot, da’ clienților nu prea le place mirosul de canal dintre blocuri. Trece timpul, până la urmă mă bag administrator la bloc, că restaurantul s-a dus pe apa sâmbetei, și dă-i și începe să tragi de datorii și datornici. Văd că treaba e ușoară dacă ai ceva minte și puțin câte puțin se adună, plus refaci calcule vechi greșite și alte miș-mașuri mai descoperi și, între timp, îmi fac și un CV colorat, învățând de la ăia mici, orfanii. Și cu CV-ul, dacă mă îndrept la un secretariat de agenție de adopții, s-ar putea să mă pupe în fund direct. Că am și experiență și am și răbdare, nu ca alte toante.

Și mă apuc să-mi gătesc singur ca să mănânc mai sănătos… mai și alerg vreo două ture în jurul blocului o dată pe săptămână, că în rest mă aleargă pușlamalele alea de copchii, că tare vioi și zbenguiți sunt… mai ales ăia de clasa întâi pe care îi duc de mânuță la școală, dimineața, că tare mi-s dragi.

Și mai iau legătura și cu fosta nevastă, noroc că o duce bine singurică, da’ tot vreau să mă laud cu schimbările și îi trimit pensia o dată pe lună, într-o felicitare făcută de ăia mici. Al meu e mare oricum și e plecat prin altă țară, dar azi îi trimit o scrisoare acolo în Belgia și am scris așa, o frază în engleză să-l dea gata: ”I miss you, motherfucker!” Noroc de vecinu’ de la 2, ăla cu diplome multe și cu agenția de ”travel”, că m-a învățat și pe mine nițică ”English”. L-am dat pe spate pe fii-meu, trebuie să-mi răspundă!

Și uite așa nu știu de când nu m-am mai uitat pe la televizor, că s-au tot adunat treburile și-mi ajunge ce văd în jurul meu.

Da’ uite că trec aseară prin centru să-mi clătesc și eu ochii pe la vitrine și văd așa o hărmălaie, că nebunii aglomerau pe acolo, pe străzi, că nu le ajunge înghesuiala din fiecare zi. Și m-am speriat puțin, dar am văzut că e mai mult zgomot decât altceva și m-am întors acasă, că poate oi fi primit între timp vreo scrisoare de la belgieni.”

Un oarecare om cu o oarecare viață și la o adâncime oarecare, la fel de reală ca lucrurile de suprafață de pe la televizor.

05051005

”E frumoasă zumzăiala de sărbători, de la un magazin la altul, culegem sclipici pentru cei dragi. Care de care, să ia ochii mai tare. Dar eu trebuie să mă întâlnesc cu avocatul la tribunal. Poate că nu sunt singurul și nu mă plâng. Oricum, încă mă pot bucura de ghirlandele puse deasupra străzilor, ca un acoperiș temporar anti-urât. Aici sub luminițe totul ar trebui să fie frumos, să se adune farmecul și magia sărbătorilor și să nu zboare din inimile noastre. Troleul se oprește și se umple ochi de oameni încărcați cu plase, cu bagaje. Îmi trag căciula mai bine pe urechi, că frigul din oase iese greu, oricât de sufocant e un mijloc de transport plin. Dar încerc să nu mă gândesc ce se întâmplă mai departe. E bine că am rămas singur. Mimi s-ar uita acum cu jind și ar spune încercând să pară indiferentă: ia uite ce de cadouri inutile… dacă nu dai ceva din suflet, degeaba dai. Sufletistă, da, era. Dumnezeu s-o ierte.

O să întârzii puțin… doar sfertul academic. Mă grăbesc, intru în marele hol… mă pierd printre holuri și îl văd pe domnul Hârtescu în fața unei uși înalte și întunecate. Se uită nerăbdător la ceas. Apoi mă vede și un zâmbet larg (cât să-i intre pantoful meu în gură, mă gândesc uneori cu răutate) îi acoperă fața. Mă opresc brusc, la o mică distanță de el, zâmbind, la rândul meu, dar cu mai puțină lejeritate și lărgime.  Respirația mea se oprește. Avocatul mă împinge blând în sala micuță. Simt că mă sufoc în timp ce judecătorul citește în dosar. Mă simt atât de departe, încât orice zgomot se aude înfundat, cu ecou. Mă pomenesc în fața celui mare hotărâtor și nu simt că aș avea ceva de spus. Sunt vinovat și n-am cum să mă răscumpăr. Și sunt și gripat. Și spatele mă junghie de la începutul iernii. Fiul meu nu mai răspunde la telefon de 2 ani de zile. Și e pierdut pe acolo prin Italia, deși sunt sigur că o duce bine merci, altfel ar veni să-mi ceară iar bani. Și eu am fost prost. Că n-am plecat. Încăpățânat că mă cert cu toată lumea și mi-a fost frică să-i sun pe ăia cu asociația lor de ajutoare… cum îi chema oare? Să cer… să mă înjosesc.

Judecătorul se uită la mine fix. N-am ce să-i spun. Să se mai îndure și el, că oameni suntem toți… ce să faci? Zi tu, nene, de acolo de pe piedestal. Și în timp ce tot felul de gânduri mă atacau și buzele îmi deveneau din ce în ce mai grele… cred că ochii mei străluceau într-un fel, îl priveam pe judecător și mă vedeam privindu-l: sălbatic, desprins de lume, un om singur și periculos, care nu e de dat în stradă, că poate mușcă din ea. Și pentru că, sunt sigur, nu de milă, ci de lehamite, nici ăl mare nu știe ce să facă cu mine, mă amână. Iar. Și ar trebui să fiu fericit, dar o nepăsare mare mă vindecă de orice sentiment… și în drum spre casă mă apuc de numărat becurile arse de la instalațiile de Crăciun din vitrinele magazinelor. Vreo 20 până acum…”

Un oarecare datornic la asociație. De rangul miilor de lei noi și în creștere.

Despre tot felul de Lucruri

Ca atunci când mergi pe stradă și îți amintești că nu ai pus în frigider restul de mămăligă. Sau ești în autobuz și auzi pe cineva vorbind despre filmul de la care tocmai ai ieșit. Și în timp ce pe tine te doare burta și faci pipi pe tine, o fată cu ochelari și părul prins perfect într-o coadă de cal spune altei fete cu altfel de păr că actorii sigur s-au distrat de minune la filmări, erau evident relaxați și au improvizat. Tu te gândești că sigur regizorul avea alte lucruri de făcut la filmare sau că toate imaginile alea uimitoare acum nu mai par decât un vis, care din păcate nu te ajută la nimic. Nu te ajută să nu-ți mai fie somn, să nu te mai culci așa târziu, nici măcar nu te ajută să visezi frumos sau să te trezești mai ușor dimineața. Caut de ceva vreme un film care să te facă să te trezești mai ușor dimineața. Cărți am găsit…

Ca atunci când ieși dintr-o cafenea sau cobori în grabă din tren și ai tot timpul impresia că ți-ai pierdut mănușile sau telefonul și le verifici tot timpul. Îți tot deschizi buzunarele și te pipăi să vezi dacă ești tot tu acolo, dacă nu cumva te-ai schimbat brusc. Dacă nu cumva în buzunar ai mai mulți bani și ești un mare politician. Dar te vezi traversând strada sau alergând după autobuz, cu ghiozdanul trăncănind în spate, te gândești cât de stupid arăți, dar nu mai ai chef să râzi. Și nimeni din jur nu pare să observe că îți stă părul prea lipit de cap sau că atunci când alergi îți arunci picioarele în toate părțile. Și intri gâfâind în tramvai și totul pare în regulă, chiar dacă fularul te sufocă și ai impresia că toți se uită la tine și te urmăresc dacă îți compostezi sau nu biletul. Te simți ca un infractor, dar abonamentul rămâne cuminte, ascuns în buzunar.

Ca atunci când primești cadou o carte și te bucuri și apoi te duci să închizi repede aragazul pentru că apa pentru ceai sfârâie deja de vreo jumătate de oră și n-a mai rămas decât pentru jumătate de cană. Dar te întorci, deschizi cartea din nou și citești și ultima pagină, după ce te-ai chinuit vreo jumătate de an să începi să o citești și încă jumătate să o termini. Iar ultimul rând se scurge și te simți trist. Îți amintești toate rândurile pe care a trebuit să le citești de mai multe ori pentru că-ți fugea mintea în altă parte, imaginea lor doar. Cuvintele au zburat și n-a mai rămas decât impresia că ai citit o carte.

Ca atunci când îți amintești ceva din trecut și îți dai seama că era de fapt povestea altcuiva. Sau când îți imaginezi tot felul de posibilități care nu se vor întâmpla niciodată și te bucuri, pentru că știi că ce se va întâmpla cu adevărat în realitate e dincolo de imaginația ta. Și ai vrea să suni un prieten pe care nu l-ai mai sunat de mult, dar tot amâni, pentru că fie ești pe stradă, fie ți-e prea foame, fie ai de vorbit cu altcineva la telefon. Și răbdarea ta pentru telefoane și alte mijloace de comunicare se consumă repede.

Ca atunci când ești în sfârșit singur acasă și faci un duș și vin colegele de cameră cu bere și chipsuri și poate că te scot și în oraș. Și cât dansezi nu te poți gândi decât la cum pierzi tu timpul în cluburi, când ar trebui să citești, să vezi un film sau să scrii. Sau și mai bine, să dormi. Și te trezești dimineața prea târziu și ajungi să-ți dai seama la sfârșitul următoarei zile că tot ce ai făcut a fost să mănânci și să prepari mâncare și să te uiți la seriale, orice numai să nu dormi toată ziua și să ai impresia că timpul a trecut și mai inutil pe lângă tine.

Ca atunci când te uiți la fundurile fetelor sau băieților care trec pe stradă și încerci să-ți amintești când te-a sărutat ultima dată cineva. Și te faci că nu-ți pasă și îți închipui că te așteaptă cineva acasă, gol, în pat. Sau că azi se întrerupe apa caldă și n-ai apucat să speli rufele care se tot adună într-un colț de dulap. Și sunt atât de superficiale toate astea pentru că n-ai mai reușit să te concentrezi asupra unui singur lucru mai mult de 5 minute, n-ai mai reușit să te concentrezi deloc în ultimul timp. Te distribui între calculator, baie, afară, calculator, bucătărie, calculator. Poate că ar trebui să începi să schimbi lumea cumva, să te apuci de cântat sau de scris. Sau de făcut calcule. Îți imaginezi că talentul tău ascuns te va lovi în 3… 2… 1…

Ca atunci când ți se întâmplă tot felul de lucruri și în timp ce ți se întâmplă tu îți dai seama că nici măcar nu poți să-ți joci rolul ca lumea. Uneori te holbezi prea mult, alteori ești prea tăcut sau spui numai tâmpenii, minciuni sau adevăruri care nu te interesează de fapt. Dar le spui ca să te aperi. Și îți dai iar seama că joci prost. Și simți că ți-au intrat chiloții în fund și îi lași acolo, chiar dacă în timp ce prezinți un referat la școală te gândești la cât de bine o să te simți după ce îi scoți. Dar tot îți mai place să asculți muzică din când în când și te miri dacă în troleibuz auzi, în loc de radio, vama veche.

Ca atunci când te simți genial și ai o forță extraordinară și îți dă aripi și scrii un rând și gata, s-a dus. Și cum trebuie să ai răbdare pentru fiecare formulare, pentru fiecare om. Orice începi trebuie să susții, adică să începi continuu. Să începi din nou și din nou o relație ca să dureze. Să construiești tot timpul drumul pe care vrei să mergi, ca să ai pe ce păși. E ciudat când începi să simți nisipul și trebuie să te întorci să pui dalele de piatră în continuare, altfel nu lași nimic în urmă. Și te uiți la șoferul de taxi cum mușcă dintr-un covrig cu tărâțe, îl savurează și ia altul. Și termină toată punga până ajungi iar la gară, să pleci mai departe. Oricât ai scrie, ești la fel ca el. Prea leneș să te dai jos din taxi și îl lași pe client să-și ia singur bagajele. Devii rotund, una cu mașina ta. Drumul nu mai are nevoie de dale…

Ca atunci când vrei să termini un lucru și nu ești sigur dacă îi va plăcea profesorului sau dacă mama ta o să te mai iubească la fel de mult dacă ai renunța la tot și te-ai călugări în Cipru. Și totuși dalele alea pe care nu le-ai mai pus demult. Și îți apare o imagine în cap cu un om care zâmbește și apoi te blochează altă imagine cu un bătrân cu fața luminoasă pe care l-ai văzut pe stradă și ți se părea că e atât de aproape de tine și e atât de serios, încât îți va da o palmă și îți va spune să te apuci de viață odată, că prea ne lăfăim noi tinerii în propria noastră disperare. Adică cum e să fie prea ușor și să ai de ce să te agăți dar să nu ai chef să faci un lucru pentru că visezi să fii un mare șeic, răsfățat și răsrăsfațat. Dar bătrânul trece și nu zice nimic și tu tot aștepți să se enerveze cineva pe tine, dar nu se întâmplă niciodată. Iar omul ăla care zâmbește devine un simbol pe care tot cauți să-l potrivești într-un scenariu de film. Că dă bine un om zâmbitor, luminos, pe fond alb și omul blond. Dar n-are cap și coadă.

Ca atunci când ți-e dor de multe lucruri. Când miroase a pește sau a transpirație în metrou și te faci că plouă. Sau vezi pete pe trotuar și toate sunt pete de sânge pentru tine. Și tot ce se întâmplă fără să știi și tot ce se întâmplă fără să fii atent. Și tot ce se întâmplă fără să rămână. Și tot ce uiți să-ți mai amintești.

Sunt atât de indiferentă.

35052011 (Superman)

“Încă mai simt liniile negre și groase ale tatuajului de pe spate. Dar nu mai îndrăznesc să mă uit la el în oglindă. Poate nici nu mai este acolo. Nu am de unde să știu dacă a dispărut sau nu, dar un lucru e sigur… spiritul meu a dispărut. M-am pierdut în detalii. A fost un moment când toată lumea părea pașnică, când toate lucrurile au intrat într-un oarecare normal… sau, mai bine zis, nimeni nu mai avea nevoie de ajutoare ”speciale”, nimeni cu mai vroia minuni. Toți se bazau pe ce făceau cu mâna lor. Dacă veneai să te bagi în oala lor, chiar cu cele mai bune intenții, se uitau suspect la tine, se așteptau să le ceri ceva în schimb și te respingeau. Știam că venise momentul să iau o pauză… să mă apuc de altceva. Brusc nu mai eram bun la ce mă obișnuisem de atâta vreme să fiu bun. Nu mai eram bun la nimic.

Nu ăsta e cel mai trist lucru.

Și m-am apucat de tot felul de lucruri… cam ce poți să faci dacă ai peste 40 de ani, nu ai studii, dar ai mușchi și ești… cu bune intenții… Nu mai are rost să spun că de la paznic de grădinițe am ajuns să păzesc diverse activități și persoane desfășurându-se ”underground”. Aveam nevoie de priviri care să mă aprecieze, să mă simt indispensabil. Și SUNT indispensabil.

Și nici ăsta nu e cel mai trist lucru.

Nici măcar că lumea e goală și ”aprecierea” mea din timpul nopții se stinge când mă bag în pat la 5 dimineața, cu o mâncărime pe spate pe care nu îndrăznesc să o astâmpăr. Și stau așa, cu ochii în tavan, îmi simt spatele arzând și singurul lucru la care mă pot gândi e să-mi iau zborul…”

Memoriile lui Superman din Zilele Noastre

Memoriile celui Neatins sau Introvertirea

E ceață azi. Ieri nu a fost, dar în mod surprinzător, ieri m-am simțit mai încețoșat. De parcă nu vedeam nici la doi pași, împleticindu-mă printr-un suflet dens cum e ceața. Când cineva are sufletul dens și opac, nu poți să vezi prin el, nu-l poți cunoaște. Deși, sincer să fiu, oamenii cu sufletul opac nu mă prea interesează. Mai văd câte unul trecând pe lângă mine pe stradă. Uneori zâmbesc, alteori nici nu observ. Oricum te-ai uita, nu-l poți schimba.

Am încercat demult, odată când aveam un entuziasm neliniștit, să schimb un suflet opac…

Stăteam la coadă pentru pâine. A rămas cea mai albă și mai pufoasă pâine din câte am mâncat până acum, dar poate eram eu mai tânăr și ochii mei vedeau mai pur. Azi multe lucruri par ponosite și gri…
Dar eu stăteam la coadă la pâine și stăteam în picioare de vreo oră. Coada parcă se îndepărta de brutărie. Nu înțeleg nici acum, în fața mea stătea o doamnă respectabilă, cu un palton foarte gros. Brusc, am văzut un domn respectabil cu palton foarte gros, pălărie și fular, cu o servietă atașată. Interesant, stând la coadă începi să te schimbi, trece timpul pe lângă tine.

Dar eu stăteam în continuare la coadă, plin de entuziasmul meu, care nu lipsea nici când îmi era foarte greu să car sacii cu nisip pentru Nea Nae, nici când mâncam pâinea aceea albă, niciodată caldă și pufoasă cum o vedeam în vitrină; cred că ajungeam eu prea târziu la dânsa. Îmi imaginam o cucoană frumoasă și aproape dezbrăcată, caldă, eu intram în brutărie cu tot frigul de afară și gata, puneam mâna pe ea, era rece și tare.

Entuziasmul meu, însă, nu-mi lipsea niciodată, iar în nopțile geroase, îmi ținea de cald mai bine decât jacheta mea de piele. Eram mândru de jacheta mea de piele… dar asta e o altă poveste.

Nu eram sărac. Stăteam în gazdă, mă duceam la ore de dimineață, pierdeam vremea prin oraș apoi, uitându-mă la sufletele oamenilor. Timpul meu era plin, poate mult mai plin decât aș fi vrut. Iar pe străzi, chiar în centru, mi se părea mai liniște; în camera mea se auzeau tot timpul țipete de copii, de neveste, de cumetre, de parcă tot cartierul se mutase deasupra mea. Pe stradă, mai ales când e frig, oamenii tac mai mult. Așa că mă simțeam foarte norocos, să am acest răgaz, să mă uit la oameni pe stradă și să știu că nu ratez nimic, nicio masă caldă acasă, lângă cuptor, nici vorbe bune, sfaturi sau alte nimicuri de la părinți; acasă nu puteam rămâne mult timp pe afară. Într-un oraș mic nici n-ai ce să vezi. Sufletele sunt și ele mici, abia le observi. Dar în capitală… ce de suflete bombate… colorate… rareori transparente. O resursă bogată și binevenită pentru un cercetător novice ca mine.

(to be continued)