nu m-am mai uitat deloc pe fereastră pe urmă
simțeam cum lucrurile se ridică își iau zborul
șina de tramvai avea o pantă ascendentă
din ce în ce mai exponențială urmând să
inaugureze deodată și primul vagon de persoane
rezistent la vid cumpărat second hand
nespălat în mod tradițional cu destinația scrisă de mână
oamenii tot întreabă dacă nu cumva duce la gară
Lumea se desface
ca țeava înflorită a unei puști ruginite
am uitat
de unde am plecat
am uitat
Mi-a mai rămas o garoafă
o țin în continuare
la soare
prea multă libertate strică
devine prea comună
calci în picioare garoafa albă, proaspăt răsărită printre dalele trotuarului
ar trebui să mă tund
mintea mi-a crescut un pic prea lungă
ar trebui să scurtez puțin din conștientizări, să nu ocupe prea mult spațiu în rutina mea de dimineață de coafat
ar trebui să vopsesc din nou peste nesiguranțele albe, care tot apar, gena e de vină, ce să-i faci
ar trebui să revin la o jumătate de mindset peste frunte, parcă țin eu minte că îmi stătea mai bine, eram mai sexi, deci da mă întorc la starea de dinainte de a ști că totul depinde de mine
ar trebui să mă ocup apoi un pic și de firele rebele, să-mi îndrept overthinking-ul cu placa nouă pe care am comandat-o de pe amazon în timp ce admiram niște minți proaspăt tunse pe youtube, aș vrea și eu frizura aia dar nu mi se potrivește alurii ovale
ar trebui să păstrez însă puțină tulburare, acum e șic, se poartă să ai tunsori inegale, nepărtinitoare, creatoare, cum altfel să te exprimi cu adevărat, nu vrei să fii doar un șablon
deși tunsul în sine e ca o limită pe care o atingi
ar trebui să te întorci înapoi
nu mai e nimic pe aici, te tot întinzi dar nu știi ce cauți, crești fără rețetă, fără tipar, fără apreciere
pentru apreciere ai face orice
și orice lucru are limite, nu-i așa?
ți-ai depășit marginile admise, surplusul aduce complicații
ar trebui să te tunzi
Mi-amintesc cum mi-ai spus
că nu toate întrebările au nevoie de răspuns.
Arborii din jurul blocului tău
îl îmbrățișează, dansează în vânt.
Gândurile mele nu mai au nicio greutate,
zboară, se risipesc imediat.
Mi-a rămas o singură emoție,
unde s-o pun, nu stă niciunde.
Avem exact valoarea critică care ne ține
atârnând într-o situație instabilă.
Fără simetrie, fără eleganță,
verdictul e doar o explicație abilă.
Nu sunt în fiecare zi aici
în mintea mea
nu știu exact în ce zile sunt
și-n ce zile nu sunt
nu știu să-ți spun când să vii
tu vino
și ne descurcăm noi cumva
Ești un astronaut neesențial trimis în spațiu să descopere neajunsurile celorlalți.
Pentru că propriile nefericiri și sensibilități nu se văd în oglindă, nici măcar cu coada ochiului, se văd doar din spațiu. Noroc că astronauții nu se uită în oglindă, se uită doar în urmă. Se uită ei pentru toți.
Stelele sunt blânde sau pline de colțuri, depinde cât de aproape ești și cât de natural te porți, când în sfârșit le arăți oamenilor o oglindă din spațiu, dar ușor unsă cu zahăr.
Rapid: ai fost, ai privit, te-ai înțeles și ți-ai terminat treaba exact așa cum se așteptau. Te-ai întors.
Ei nu prea te-au înțeles.
Dar sunt multe feluri de copii în mințile oamenilor, indiferent de vârstă, și chiar dacă se uită atenți la ce le aduci, văd doar urmele de zahăr, încep să le lingă și uită de unde au pornit.
De unde am pornit, din Orașul cu Sălcii unde Bacovia nu mai doarme, doar se uită fix în pământ și se cocoșează puțin mai mult în fiecare zi. Acolo la Insulă e poziția de decolare, pleacă astronauții în explorare, din păcate din ce în ce mai mulți.
Toți se întorc cu groază, rămân în prăbușire continuă mai mult timp după aterizare. Au început chiar să spargă oglinzile, dar niciodată nu uită de zahăr. Ce nu poți acoperi cu zahăr?
Așa se întâmplă când te uiți în urmă, așa îți trebuie.
Nu te-au învățat ce aveai nevoie, doar ce îți dorești acum să uiți.
Și nu-i mai bine să uiți de tine judecându-i pe alții?
Sorry, dar nu te-ai lansat prea bine, ai deviat de la traiectoria precis stabilită la început și nu te mai încadrezi în niciun plan, nu te mai vede nimeni.
Acceptă că ești deja pierdut pe un drum care merge doar înainte. Când te vei întoarce în sfârșit, vei găsi aceeași oglindă spartă, același borcan cu zahăr, aceleași priviri.
Vei muri cu realizarea că nici tu n-ai schimbat nimic.
.
*inspirat din poeme de Gabi Eftimie
Mergea cu ușa-n spate
doar n-o putea lăsa în urmă cum să-și ia ochii de pe ea
Mergea cu ușa-n spate
și arăta ca un uriaș micșorat de o vrăjitoare rea
Mergea cu ușa-n spate
de parcă depindea de ea toată omenirea
Mergea cu ușa-n spate
tu nu-nțelegi că nu putea să rateze dacă se deschidea
Mergea cu ușa-n spate
și era singurul care n-o putea vedea
Dar ce contează ar fi fost primul care intra
Doar puțin dacă se crăpa
ușa
că imediat tot curentul îl trăgea
înăuntru
Când mi-am luat în sfârșit viața-n mâini
am văzut că avea un colț ruginit
rău
m-am speriat
și-acum ce să fac mi-am zis
o pun înapoi de unde am luat-o
și aștept să fie
mâncată de tot
și aia e
Dar
mă gândesc
nu e chiar atât de grav
e doar un colț
și-n plus e ceva anormal deci prin urmare
nu va avea consecințe mai mari
doar atât
a fost
Cum să rămân cu viața-n mâini
în continuare
îmi voi aminti în fiecare zi de toate
greșelile de până acum greșeli pe care
nu le mai pot repara
pe care
nu le mai pot repeta
și chiar nu
mai contează
nu-i așa
Păi dacă stau să mă mai
gândesc puțin
nu e chiar atât de grav
e doar un colț
și-n plus cine a mai auzit de viață ruginită
cred că mi se pare mie
doar atât
e
Așa că-mi pun viața la loc în beci
stă bine acolo de atâta timp n-are unde să scape
n-are ce să mai facă greșit
stă pe loc
încet încet se coace
n-are nevoie de priviri indiscrete
doar de conservare
și mie mi-e
totuna
Și iar
mă gândesc
nu e chiar atât de grav
e doar un colț
și-n plus stă bine acolo-n întuneric
lângă drobul de sare
doar atât
va fi
o sirenă verde e pe urmele mele
o văd în vise cu coada ochiului
îmi spune că nimic din ce văd nu e adevărat
nimic din ce simt nu e adevărat
nimic din ce plâng nu e adevărat
totul e o iluzie
ar trebui să închid ochii de tot și să mă conving
dar cum poți avea încredere într-o sirenă
pe care nici măcar n-o poți vedea
pe de-a-ntregul.
„Arată-te”, mai strig uneori, „arată-te cu totul,
și-o să te cred!”
o sirenă verde e pe urmele mele
îmi șoptește des
că încă nu a venit momentul
că încă nu am închis ochii
destul.
Plouă din senin
Broscuțe mici străvezii împroșcate
pe trotuar, pe stradă,
peste tot
Ca o armată de lacrimi
neplânse
Când eram mică
undeva la țară în curtea străbunicii
am găsit o fântână
acoperită, părăginită
„Nu te apropia”, mi-au spus copiii din vecini
„Acolo trăiește o vrăjitoare, nu o trezi, poate ieși dacă ridici capacul de
lemn, nu-l ridica, nu te uita, nu îți imagina, ignoră complet și
scoate-ți-o din minte. Îți poate fura inima.”
I-am ascultat.
Am uitat.
A doua zi m-am apropiat de fântână și am privit-o
lung
și am tras cu urechea
și n-am auzit nimic
m-am apropiat
mi-am așezat degetele pe capacul de lemn
i-am simțit asprimea
bătrânețea
suferința
singurătatea cu care ne-a apărat
atâția ani.
Nimic altceva.
Am tras repede capacul la o parte
ca atunci când îți dezlipești un plasture și nu vrei să te doară
prea tare.
Nimic.
Miros de mucegai, cărămizi înșirându-se și lungindu-se în întuneric.
Un luciu discret de apă.
Un calm nesfârșit.
Nimic.
Pun capacul înapoi, cu grijă, ca o mângâiere.
Nici vrăjitoarea nu-mi vrea inima.
Nici eu n-o vreau.
Nu le-am spus.
Am uitat.
Iar noaptea trecută am visat cum
cad într-o fântână
prea adâncă
pereții se închideau peste mine
cădeam, cădeam
apa secase demult
cădeam, cădeam
ca într-un sac fără fund
m-am trezit din senin
Momente de reculegere 